...L'hiVeR...

A mai trecut un an. Un revelion obositor, mai mult sau mai puţin, aşa cum mi l-am închipuit. Cu gălăgie, artificii, muzică naşpa la televizor, o mamă obosită, care vorbeşte continuu… câteva mesaje trimise, câteva primite…
            Şi golul ăla din suflet, pe care nu poate să mi-l astupe nimeni. Îmi spun că e o zi ca oricare alta, dar în care oamenii îşi permit să se bucure că a mai trecut un an. Eh… un an în plus sau în minus, cine le mai ţine socoteala…?
           Mai mănâncă un cârnăcior,  mai ia o sărmăluţă… cu cârnăciori şi sărmăluţe şi chifteluţe şi cozonac se umplu golurile din suflet? Paradoxal, pentru mine, astea dau pe afară. Golul rămâne.
Am fost liniştit toată seara. M-am mişcat încet, am vorbit rar, am făcut totul cu calm, poate pentru a lăsa să se depună zăpada aia multă care îmi ninge în mine. Revelionul nu e cum vreau eu, şi nu va fi cum vreau eu, pentru că nu trebuie sa fie cum vreau eu, pentru că pentru ca totul să fie ok, eu trebuie să vreau un revelion ca ăsta, şi asta nu se va întampla.. Ma întreba mama mai devreme, când ne spălam pe picioare, unde aş vrea să fiu de revelion? Cum aş vrea să mi-l petrec? La ce program de la televizor să mă uit [şi-mi întindea telecomanda] ? Am evitat răspunsul oferindu-i aceeaşi întrebare. Unde vreau să fiu? În mine, în şoaptă. Aici e călduţ.şi e moale ca un obraz de educatoare obosită. Cum aş vrea să mi-l petrec? Numărând fulgii ăia imenşi de zăpadă, care nu se opresc. Cu o carte în mână, poate ”De veghe în lanul de secară”, poate “Pădurea norvegiană”. Ascultând liniştea, privind cerul, ieşind pe fereastră, ca să calc, în picioarele goale, aşa cum făceam în copilărie, stratul imaculat de zăpadă, moale ca o voce de bunică care spune poveşti.
Dacă mă uit în sus, mă ia ameţeala, şi fulgii mi se par cenuşii, dar îmi vine să râd. Privesc spre fereastra mea de la pod, cu geamul mic, în lumina de amurg, cu Salinger sau Murakami vorbindu-mi dintre foi răvăşite de vânt…
Şi nori pufoşi, şi moi, ca o burtică de bebeluş…
Urmele paşilor mei, care se pierd în zare, unde se află casuţa mea cu mansardă… O iarnă blândă care să mă îmbraţişeze aspru ca o vestă de lână, şi liniştea aia, oh, liniştea aia, doamne, vreau liniştea aia, liniştea aia aproape dureroasă o vreau, să mă pierd în ea, să mă înghită, să mă devoreze, să nu mă mai ajungă nimic în pădurea mea cu copaci liniştiţi ţâşnind din stratul de linişte…
Să mă bată vântul, să mă îngheţe, să-mi fie frig , să tremur din cauza frigului şi iernii, şi să-mi îngheţe lacrimile pe obraji. Să fie linişte, un strat gros de linişte să se depună în pădurea mea de conifere cu ace mici de linişte, care să înţepe sufletele reci, să se depună un strat de linişte, moale ca o pernă umplută cu dimineţi însorite de mai!
Să mă inunde, să fiu doar eu…
Nu am mai tânjit niciodata atât de mult după liniştea aia! Doamne, să o fi primit cadou de crăciun! Să deschid o cutiuţă şi să ţâşnească sărbătorile mele dinăuntru, şi să mă las purtat de valuri de ninsoare caldă!
Doamne, nu vreau artificii, nu vreau muzică populară, nu vreau mamă, nu vreau Pepe, nici Dan Negru, nici manele, şi nici Cristina Rus şi Delia; nu vreau nici măcar Apocalyptica şi Mike and the Mechanics sau The Feeling sau A Fine Frenzy, nu vreau telefon; nici revelion şi la mulţi ani! Nu vreau mulţi ani, vreau ani liniştiţi, pe care nu poate să mi-i dea nimeni
Vreau căsuţa mea cu bibliotecă din lemn de brad, vreau lumănările mele neparfumate, vreau perna mea umplută cu dimineţi moi de primăvară, vreau zăpada mea în care se scufundă piciorul, scârţâind, vreau fereastra mea înflorită cu gheaţă, vreau petalele mele de cireş, să ningă din cer, să fie linişte. Vreau liniştea aia. O vreau. Chiar o vreau…
Dar sunt tot aici.
Cu ciorapi curaţi, dar găuriţi.
Cu Iuliana Tudor vorbind în spatele lui Eric Clapton, care schimbă lumea de la mp3 playerul pe care l-am pus pe pat, ca să nu o mai aud pe Iuliana Tudor. Dar muzica mea nu o acoperă pe cea de la televizor, se aud ambele, şi Radiohead nu poate să cânte cănd vorbeşte preşedintele, şi nici în timp ce demenţii de afară îşi dau foc la minţi şi la case cu artificiile.
Iar liniştea mea e spartă sistematic, haotic, organizat şi strategic, fără nici o noimă. Se dărâmă, şi rămân eu, visând la căsuţa mea cu acoperiş de ţiglă roşie, şi geamuri rotunde, fără Gianina Corondan, fără petarde, fără Red Hot Chilli Peppers.
Nu vreau ca amintirile să îmi facă cu mâna şi să îmi zâmbească crunt. Vreau să vă uit pe toţi măcar azi, măcar acum, şi să mă pierd pe cărarea pe care o deschid tot eu, prin pădurea mea cu flori de linişte.
Of, linişte…