..dimiNeaTa.dE.. cRaciuN.. .

Aşa mi se întâmplă mai mereu. În vis, când am de urcat trepte, parcă mi se aşează câţiva culturişti în spate. Sau câţiva luptători sumo. În vis la mine, urcatul scărilor e o adevărată corvoadă. Pun piciorul pe prima treaptă, forţa gravitaţiei parcă se dublează. Urc şi celălalt picior, mă ţin de balustradă, mă aplec sub o greutate imensă, invizibilă, care parcă vrea să mă ţintuiască la pământ. Răsuflu din greu, ridic din nou piciorul stâng, greu, de parca aş avea ghete de plumb. Aşa e mereu.
De data asta, mă urmărea un personaj misterios. Poate o femeie. Avea un palton negru şi ochelari de soare. Am vrut să intru in bloc, să mă ascund. Voiam să fug de necunoscutul ăla, care mă urmărea, îmi voia răul. Am vrut să alerg, dar m-am poticnit la prima treaptă.
Uneori, cu timpul, încep să urc mai uşor. De data asta nu mai ştiu ce s-a întamplat mai departe. Doar că m-am trezit înţepenit, cu aceeaşi durere în umăr pe care am simţit-o încă de când am ajuns acasă. Bineînţeles, mă doare şi degetul mare de la mâna dreaptă. Am gura uscată, pentru că am dormit cu gura deschisă, pentru că am nasul înfundat. Am răcit, nu ştiu cum naiba.
Telefonul stă pe perna de alături, e lumină afară, aş vrea să întind mâna să văd cât e ceasul, dar ştiu că e frig, şi nu-mi vine să ies de sub cele doua pături. Într-un final, îmi fac curaj, mă foiesc, încerc să mă păcălesc, să mă conving că de fapt, nu vreau să scot mâna de sub pături, ci doar să mă întind. Nu reuşesc, dar simt că partea dreaptă a patului e mai rece...
Cu un gest scurt, iau telefonul şi mă uit la ceas. 13:33.
Fuck.
Mă strâng şi mă fac covrig. Încerc să respir pe nas, mă gâdilă şi îmi vine să strănut. Mă strâmb, îmi împiedic strănutul, dar îmi dau lacrimile. Când clipesc, simt frigul pe ochi. Deschid gura şi respir. Ce bine e.
Mă ustură gâtul...

Închid ochii şi mă gândesc la iarna mea, la liniştea mea. Cum o fi să te bucuri când mergi acasă ? Să îţi fie dor de mama ? Acelaşi crăciun, tras la indigo. Acelaşi iad, acelaşi haos, aceeaşi mizerie, acelaşi căcat din care mi-am dorit, timp de 18 ani, să scap.
E o nebunie.
Eu sunt un om calm. Sunt liniştit. Sunt... echilibrat. Da, echilibrat, asta e cuvântul.

Dar fiecare crăciun, revelion, mă tulbură, mă întoarce pe dos.
Un oraş mic, nesigur, mult prea cunoscut pentru a mai vrea să îl vezi. Nişte rude care te tratează de sus, şi pe care le vezi de două ori pe an. Care vor să ştie totul. Care cred, probabil, că vii ca să îţi dea bani. Şi poate aşa şi este.
Mâncare. Multă mâncare, aceeaşi mâncare la fiecare crăciun.
Aceeaşi salata boeuf la care toci pâna la două noaptea. Aceleaşi sarmale din care o să mănânci până după anul nou, ca să nu se strice. Aceleaşi chiftele, cu mulţi cartofi, cu gust de prăjeala, uscate si reci. Acelaşi cozonac, cu susan pe deasupra, moale, dulce, înecăcios.
- Hai, trezeşte-te, că e două deja, o aud pe mama din camera alăturată. Hai, treci şi mănâncă.
“Treci şi mănâncă!” Hai, treci şi fă! Mişcă şi fă aia! Vorbele pe care le ştii din copilărie. Mişcă! Ca un bici.
Tresar.

Mă uit la treningul de casă, de pe scaunul din faţa oglinzii, departe, foarte departe. Îmi vine să mă fac că dorm, până seara. Până în ajun. Până la anul. Mi-e frig.
Îmi simt picioarele reci, chiar de acolo de unde se termină pantalonii de la pijama. Uneori le simt fierbinţi, dar când le mişc, sunt reci ca gheaţa.
Încerc să respir pe nas. O nară e desfundată, cealaltă scoate un fluierat când respir. Deschid din nou gura, şi îmi simt gâtul uscat.